Kosinski era de ceva vreme suparat. Lumea incepea sa creada ca n-are nici talent, nici inspiratie. Apoi a venit ziua in care l-a vazut pe fiu’su jucand Fallout 3. 
A dat buzna in birou: “Baieti, care esti de-ai jucat Fallout 3?” Timid, doi tinerei ridica mana. “Perfect, voi doi, cu fiu’miu, sunteti scenaristi. Care e de cunoaste doi asa, mai grei?” “Il stiu eu pe Cruise. Cre’ ca ar veni, ca de cand cu misiunile imposibile aia mai tineri nu pricep de ce e asa faimos.”
“Eu il stiu pe Freeman” “Ala de e Dumnezeu?” “Nu, ala cu documentarele pe Discovery, alea plictisitoare, Sunset Limited sau cam asa ceva.” “Bun, adu-l si pe el. Hai, la treaba!” “Sefu’, da’ cu ce sa fie?” “Ceva cu sfarsitul lumii, cu niste extrarerestri rai…” “Sefu’, da’ Cruise tocmai a mai jucat in unul din astea…” “A’dracu’ imi furara si ideea asta. Bagam clone, mii de clone!” “Sefu’, Matrix, Insula…”
“Aaaa… un super-computer virusat, ceva. Un super-computer extraterestru capitalist. Na, asta a mai fost?” “Sefu, din anii ’70, cam la fiecare doi ani. Da’ am o idee: toate erau cubice sau oricum, patratoase. Noi facem o piramida. O punem cu varful in jos sa nu se supere finantatorul si o dam pe religie.” “Bravo Dorele. Hai, dati-i drumul ca ne prinde amiaza la munca!”.
Si asa a fost creat Oblivion. un film de maxim 3 beri, 2 in timpul vizionarii si una dupa, pentru a incerca sa intelegeti ce-a fost in mintea poetului, la final.
